La Moscova şi Bucureşti se regresează vesel spre totalitarism. Iar regimul dragniot nu se mai oboseşte să-şi mascheze intenţiile ci a trecut la oficializarea restauraţionismului său. Doar victimele tac. Oare de ce?Se deschid pretutindeni noi orizonturi. În SUA, în Arabia Saudită, în alianţa NATO şi-n vestul Europei. Ultimul îşi regăseşte, treptat, spiritul solidarităţii. Investigatorul independent Robert Mueller, fost şef al FBI, a îngropat în fine securea războiului stângii cu preşedintele american, negăsind dovezi de complicitate a lui Trump cu Putin. La rândul său, prinţul moştenitor saudit îşi continuă revoluţia modernizatoare, recunoscând, gest colosal, dreptul la existenţă al Israelului. Numai Kremlinul şi regimul Dragnea nu se dezmint. Doar la Moscova şi Bucureşti tupeul restauraţionist escaladează noi culmi, împingându-i pe ruşi şi pe români să regreseze vesel către totalitarism. Împreună cu discursul antioccidental, cu flirtul cu autocraţiile răsăritene şi cu şicanarea unor magistraţi independenţi de felul Cameliei Bogdan a continuat la Bucureşti şi o a treia mişcare de întoarcere hotărâtă spre trecutul ceauşist. E poate cea mai gravă. Căci ea mută pe un plan interior agresiunea asupra instituţiilor, izolarea şi îngenuncherea preşedintelui şi a tuturor celor care se opun unei pesedizări galopante. E nu doar o insultă, un scuipat abundent pe obrazul românilor, ci şi o tentativă de asasinare a memoriei şi sufletului lor. Astfel, cleptocraţia nu se mai mulţumeşte să-şi satisfacă poftele insaţiabile de chivernisire prin furt. Nu vrea să-şi asigure doar satisfacerea lor perenă, în linişte, prin vidarea de conţinut a instituţiilor statului de drept, schimbarea orânduirii democratice şi eternizarea uneia de tip neostalinist. Ci şi oficializarea şi ancorarea definitivă, în psihismul colectiv al românilor, a acestei schimbări. În acest scop s-a lansat o ofensivă pe toate canalele pentru preluarea dominaţiei integrale asupra sferelor sensibile ale vieţii publice româneşti. Edificator e, în context, modul în care PSD a gestionat trecerea CNSAS sub ceea ce e greu să se considere altfel decât ca un control securisto-ceauşist. Căci la cârma acestei instituţii a memoriei a fost plasat, ca preşedinte, prin grija guvernului marionetă Dăncilă, un anume C-tin Buchet. Cine!? Un ins propus şi propulsat cândva în conducerea instituţiei menite să studieze arhivele poliţiei politice de către liderul postdecembrist al naţional-comunismului, al ceauşismului şi securismului PRM-ist, Vadim Tudor. Astfel, arhivele asasinilor şi torţionarilor slujind regimului comunist au ajuns pe mâna unui extremist admiţând, încă de acum 15 ani, că, în chestiuni de istorie contemporană, adoptă poziţii „sincrone cu ideologia politică” (ceauşist-comunistă, securistă şi ultranaţionalistă) „a PRM”. A gândi până la capăt alegerea lui la şefia CNSAS înseamnă, din unghiul meu, să se conchidă că PSD a trecut arhivele Securităţii sub controlul Securităţii, dovedindu-se din nou partid doar nominal social-democrat. În fapt, comunist. Or, ce spun victimele Securităţii? Mai nimic. Cum să-i judeci pe asasini, dacă ei, complicii, ori simpatizanţii lor controlează aceste arhive? De ce nu se revoltă românii? Iată marea întrebare a prezentului şi viitorului. Anterior, se atribuiseră, halucinant, şanse de accedere la preşedinţia instituţiei sinistrului Cazimir Ionescu, cel cercetat pentru crime împotriva umanităţii la mineriade, care pare să fi orchestrat debarcarea fostului şef al CNSAS. Nu mai puţin sinistrul Gelu Voican Voiculescu, investigat şi el pentru crime contra umanităţii, a ajuns, culmea, director la Institutul Revoluţiei. Doar evocarea acestor nume îmi pare c-ar avea toate motivele să-i facă să se-ntoarcă în mormânt pe martirii protestelor din decembrie 89, pe spinarea cărora românii şi-au câştigat dreptul la libertate şi demnitate. Mie îmi provoacă o greaţă abisală. Nu sunt singurul. Dar oare de ce suntem aşa puţini? Pe lângă abjecţia morală, degradarea imaginii democraţiei româneşti are şi aspecte politice, juridice, psihosociale şi, finalmente, demografice. S-a spus că bătălia din interiorul PSD, pierdută la CNSAS de Cazimir Ionescu, ar fi fost expresia unui duel între actualul om forte al României, Dragnea, trecut de partea fostului preşedinte Ion Iliescu, şi ex-premierul PSD-ist Adrian Năstase. Ipoteza e verosimilă, dar nu ameliorează caracterul devastator al modului în care PSD înţelege să atace la baionetă dreptul la memorie al victimelor comunismului. Dimpotrivă. îl agravează. Pentru că tinde să le jefuiască şi dreptul la judecarea ucigaşilor copiilor, soţiilor şi părinţilor lor în decembrie 89 şi în mineriade, cât timp CNSAS e şi furnizor de memorie şi (de informaţii) nu în ultimul rând justiţiei, câtă mai e independentă în pesedizata Românie. Or, cum să-i judeci pe asasini, dacă ei, complicii, ori simpatizanţii lor controlează aceste arhive? Auzeam recent justificate plângeri legate de omisiunea predării, de către SRI, a unei părţi a dosarelor Securităţii care ar fi trebuit de mult să fie oblăduite de civili, înlesnind pedepsirea unor crime abominabile şi imprescriptibile. De pildă, asasinarea la ordinul Ceauşeştilor şi a securiştilor lor de rang înalt, cu mâna unor infractori de drept comun, a poetului şi disidentului Gheorghe Babu Ursu. Dar, vai, mai e dezirabilă oare, în actualul delir restauraţionist, o atare predare? Mi-am amintit de modul în care, odată cu răsturnarea regimului totalitar, disidenţii est-germani au preluat, în 1989, arhivele STASI. Jurisdicţia asupra lor a rămas de atunci ferm sub controlul unor experţi oneşti şi al democraţilor. În România pare a nu mai conta însă cine le controlează. Sigur, atacuri asupra memoriei se lansează în toate societăţile cu reminiscenţe totalitare. În Germania le-au declanşat cu precădere postcomuniştii, dar înţepăturile lor punctuale au eşuat. În România agresiunea asupra sufletului poporului s-a soldat cu un succes spectaculos. Şi terifiant. Ştiu doar că românii, departe de a fi colonizaţi de occidentali, rămân sub cizma unei cleptocraţii cu apucături totalitare, care nu le bagă doar mâna în buzunar, ci încearcă să-i şi lobotomizeze. Când se va lua cunoştinţă şi în vest de ceea ce s-a petrecut cu instituţiile memoriei româneşti, între care nici una funcţionează ireproşabil, se va înţelege că restauraţia securistă, mult timp secretă, departe doar de a triumfa, s-a oficializat. Cu infinit tupeu. De ce nu se revoltă însă victimele în faţa insolenţei cu care sunt insultaţi, a urâciunii bestiale a manipulării care le înceţoşează amintirile, răsturnându-le axiologiile? De frică? Din obişnuinţă, căci n-au insistat nici asupra lustraţiei? Pentru că li se pare totuna? Din jena complicităţii? Fatalism? Lehamite politică? Din mefienţă faţă de clasa politică şi medii, indusă propagandistic? Pentru că victimele au sfârşit, mancurtizate de Antene, să nu priceapă că sunt mancurtizate? Sau poate din devoţiune faţă de torţionari? Dragoste de robie? Ură faţă de riscurile libertăţii? Faţă de povara modernizării? N-am habar. Ştiu doar că românii, departe de a fi colonizaţi de occidentali, rămân sub cizma unei cleptocraţii cu apucături totalitare, care nu le bagă doar mâna în buzunar, ci încearcă să-i şi lobotomizeze. Petre M. Iancu - Deutsche Welle
